Contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 487/2002. Necesitatea existenţei unei decizii de internare forţată

Procedura prevăzută în capitolul V secţiunea a 2-a a Legii nr. 487/2002 reglementează calea de atac ce poate fi exercitată de o persoană cu privire la care s-a luat decizia de internare nevoluntară şi soluţiile pe care le poate adopta instanţa în cadrul acestei proceduri speciale.
în lipsa unei decizii de internare forţată, singura hotărâre pe care o poate pronunţa instanţa judecătorească este aceea de respingere a contestaţiei cu care a fost sesizată, în condiţiile în care Legea nr. 487/2002 nu cuprinde nici o dispoziţie care să permită interzicerea anticipată a unei eventuale internări nevoluntare.
(Decizia nr. 1943 din 26 septembrie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată la data de 6.11.2002 sub nr. 11628/2002, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, reclamanta T.C. a chemat în judecată Comisia de revizie şi control a aplicării Decretului nr. 313/1980 din cadrul Spitalului “Prof. Dr. Alexandru Obregia”, solicitând instanţei scoaterea sa de sub incidenţa Decretului nr. 313/1980, în care a fost inclusă în mod nedrept din anul 1996 şi până la data îndreptării cererii de chemare în judecată şi acordarea de despăgubiri materiale.
La data de 04.12.2002, reclamanta şi-a precizat acţiunea introductivă, arătând că a aflat că Decretul nr. 313/1980 a fost abrogat şi că solicită “neîncadrarea în Legea nr. 487/2002, capitolul V secţiunea a 2-a, în care se doreşte să fie inclusă de către unele persoane rău intenţionate”, respectiv reactualizarea statutului său de persoană ce necesită spitalizarea forţată.
Faţă de precizarea menţionată, instanţa a calificat cererea ca având caracterul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 487/2002.
Prin Sentinţa civilă nr. 330/2003, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului formulat de contestatoare, potrivit Deciziei civile nr. 1318/A din 19.06.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă în Dosarul nr. 1407/2003.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele au reţinut în esenţă că dispoziţiile legale invocate de apelanta contestatoare privesc posibilitatea unei persoane de a sesiza instanţa de nelegalitatea unei hotărâri de internare nevoluntară şi că din probele administrate, implicit din precizările Comisiei de revizie a procedurii de internare nevoluntară, intimată în prezenta cauză, rezultă că nu aceasta este cea care hotărăşte în prima fază asupra internării nevoluntare şi că apelanta contestatoare nu a fost supusă unei astfel de internări.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs apelanta contestatoare T.C., susţinând că demersul său juridic împotriva intimatei este determinat de “evaluări medicale inexacte, neconforme în totalitate cu realitatea … şi pentru atitudine medicală intolerabilă ce constă în subordonarea problemelor sale medicale faţă de alte probleme străine de actul medical”, atitudine care i-a adus şi continuă să-i aducă grave prejudicii morale şi materiale.
în motivarea cererii de recurs, recurenta prezintă situaţia de fapt susţinută şi prin cererile depuse în fazele procesuale anterioare, respectiv istoricul afecţiunilor care au determinat-o să apeleze la asistenţă medicală de specialitate, al internărilor intervenite pe parcursul timpului şi al diagnosticelor stabilite de medici, menţionând că diagnosticul foarte grav de psihopatie este rezultatul unei “erori medicale”.
Recurenta mai arată că diagnosticul greşit a avut drept consecinţă întreruperea activităţii profesionale prin pensionare, o atitudine necorespunzătoare a unor vecini din blocul unde locuieşte, care au contribuit la adăugarea artificială a unui al doilea diagnostic eronat (tulburare paranoidă şi sindrom discordant) de natură să-i producă grave suferinţe şi prejudicii şi care este speculat de vecini rău intenţionaţi în scopul de a obţine o nouă internare forţată a acesteia pentru a fi deposedată de apartamentul moştenit de la părinţi.
Faţă de împrejurarea că în finalul cererii de recurs au fost reiterate dispoziţiile Legii nr. 487/2002, Curtea a apreciat că motivele formulate vizează greşita aplicare de către instanţele anterioare a prevederilor actului normativ invocat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că recursul este nefondat.
Astfel cum au reţinut şi instanţele anterioare, recurenta contestatoare nu a suferit o internare forţată în condiţiile prevăzute de actul normativ menţionat.
Conform dispoziţiilor art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, instanţele au obligaţia să se pronunţe numai în limitele în care sunt învestite prin cererea de chemare în judecată.
La data de 04.12.2002, şi prin concluziile orale puse cu ocazia dezbaterilor în primă fază procesuală, petenta şi-a precizat obiectul cererii, în sensul că solicită în contradictoriu cu intimata ca instanţa să constate sau să dispună “neîncadrarea în Legea nr. 487/2002, capitolul V secţiunea a 2-a” şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri al căror cuantum nu l-a indicat.
Or, procedura prevăzută în capitolul V secţiunea a 2-a reglementează calea de atac ce poate fi exercitată de o persoană cu privire la care s-a luat decizia de internare nevoluntară şi soluţiile pe care le poate adopta instanţa în cadrul acestei proceduri speciale.
în lipsa unei decizii de internare forţată, singura hotărâre pe care o poate pronunţa instanţa judecătorească este cea de respingere a contestaţiei cu care a fost sesizată, în condiţiile în care Legea nr. 487/2002 nu cuprinde nici o dispoziţie care să permită interzicerea anticipată a unei eventuale internări nevoluntare viitoare sau acordarea de despăgubiri materiale în cadrul procedurilor speciale pe care le reglementează.
Faţă de considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.